Ca doi copii,

Să ne jucăm.

Să ne iubim.

Să ne desenăm fiori, 

pe trupurile seci,

Povești

pe gurile reci,

Licurici pe gene,

și suspine

Sub perne.

Ca doi copii,

Să fim iar doi

uitați de ploi,

Să ne regăsim...

pe noi.

Ca doi copii,

Să ne legănăm cu dor

pe acel nor,

ce ne pictează 

orice por...

cu săruturi pătimașe, 

dornice de ia-mă-n brațe

și

Nu mă lăsa în pace!

D.I.M.S

Când tresar din vis de al tău dor, aș vrea să am, să sorb din al iubirii antidot, să te rup din mine, să uit de tine...

Să te sfâșii cu privirea ce mi-a furat liniștea, ce mi-a zdrobit gândurile și mi-a înecat toate simțurile...

Să arunc cu săgețile lui Cupidon în tine, smulgându-le din mine și otrăvindu-te pe tine...

Să zaci neîncetat gândindu-te la mine, cum ignor tot ce-ți aparține, și-ți întunec trupul cu o singură privire...

Acea privire care a aprins totul...

Și da...

Cândva erai totul! 

Străini frumoși!

Suntem oameni. Sau cel puțin așa se spune. Țesut ce îmbrăcăm Pământul. Mergem toți pe același drum. Braț lângă braț. Ne îndreptăm privirea spre același peisaj, dar nu vedem nimic. Urechile sunt lovite de aceleași sunete, dar suntem prea surzi să ascultăm. Ne dorim să rostim prea multe cuvinte, așa că alegem să fim muți. Și străini...

Unul lângă altul, ne știm dar nu azi. Nici mâine. Nu acum, nici atunci. Dar când?! Mai străini ca niciodată...

Mulțime ce veghează de sus, din culise...

......

Și tace.