Euforie...

Sunt…

Sunt fericită.

Sunt atât de fericită că mi-aș dori ca momentul acesta să nu se termine niciodată.

Să opresc timpul în loc.

 Să nu existe timp și spațiu.

 Să fim doar noi. Fericiți.

Noi doi împotriva lumii.

Să fim doar noi, contopiți în valsul unui sărut.

 Să fim doar noi, îmbătați de dor și amețiți de iubire.

 Să-mi fii zâmbet pe buze și sclipire în privire.

 Să-mi pictezi lumină pe chip.

Să-mi fii șoapte în miez de noapte.

Să-mi fii lacrimă când nu ești aici.

Să-mi desenezi fiori sub piele când revii.

Să fim tu și eu, la bine și la greu.

Să fim doar noi.

Pentru totdeauna.

Vibrații pe cord

Îmbrățișează-mă. Strâns. Scurt. Profund. Și nu îmi mai da drumul. Niciodată. Nu vreau să mai trăiesc departe de cuprinderea ta. În brațele tale mă simt vie. Mă simt Eu. Mă simt liniștită. Protejată. Fericită. Iubită. 
Iartă-mi lacrimile...Mă simt acasă. Am fost atât de ocupată să fiu puternică, când sufletul se zbătea să supraviețuiască. Am obosit... E obosit și se simte liber. Nu îți pot explica ce simt în clipele astea, dar e atât de bine. Aș vrea să imortalizez această ultimă îmbrățișare. Pentru eternitate. Pentru zilele în care voi simți că mă prăbușesc. De durere. De prea mult. De prea puțin tu. De dor. Și să mă vindec cu ea. Cu îmbrățișarea ta. Ce o port ca un tatuaj pe trupul meu. E plin de haine, dar îmi e frig. E rece. E gol. E pustiu fără tine. Doar o singură haină îmi ține de cald. Îmbrățișarea ta.
Cuprinde-mă. E ultima mea dorință.

Melancolia buzelor

Ești aici, dar îmi e dor de tine. Te simt, dar vreau mai mult. Aroma ta mă îmbată și mi-aș dori să rămân așa o viață. Lângă tine. Să râd ca un copil, să zâmbesc ca o floare, să valsez ca picăturile de rouă, să fiu mândră ca o petală că sunt a ta și ești al meu. Pe veci. Nu mai vreau nimic. Doar noi. Doi și ale tale buze moi, mincinoase. Și pline de haz. Ce-mi fură atingeri și-mi desenează șoapte pe corp. Și vibrații pe cord. Îmi îmbeți simțurile, îmi ghidezi visele și-mi dai aripi. Să zbor, să sper, să fiu eu. Fericită. 
Te iubesc!

Surâs de gând

Sufletul meu pereche, iubirea mea…

Mai întârzii mult?

Cât crezi că o să te mai pot aștepta?

Am obosit în port și e așa frig. Am încălzit toate băncile, am vorbit cu toți copacii. Trec zile, nopți, secunde dar tu nu-mi treci. Te caut cu privirea în larg, în mulțime, în gând. Văd atât de multe fețe, dar pe a ta nu o recunosc. Oare exiști? Am auzit atât de multe povești despre tine, încât am impresia că te cunosc, deși îmi ești străin. Te aștept ca un copil să îl iei de la grădi. Cred că te iubesc dinainte să te știu. Suntem atât de conectați parcă îți simt respirația cum adie la urechea mea. Nu te cunosc, dar îmi e dor de tine. Cum e posibil?! Uf, am ochii așa de triști, trupul obosit și privesc în gol. Îmi văd sufletul: e la fel de obosit ca pleoapele ce te așteaptă să le săruți…

Îți adulmec îmbrățișarea, e plină de viață și am nevoie de ea…