Eram fericită și știam…

Știam că e ultima oară când deschid ochii și ești acolo. Lângă mine. Lângă sufletul meu. Știam că e ultima oară când îți simt respirația atât de aproape. Când mirosul tău era mai puternic ca niciodată. Când fiecare atingere tatua amintiri ce nu pot fi șterse sau scoase precum tatuajul. Oricum cicatricile rămân. Pe veci.

Știam durerea pe care o voi simți când îmi vei părăsi brațele. Când vei pleca și voi rămâne neputincioasă. Voiam să mă bucur la maxim de fiecare secundă în care mă țineai strâns la piept. Dar nu puteam. Pentru că știam că nu vreau să fie ultima dată.

Știam că e ultima dată când deschid ochii și îmi vei zâmbi. O faci și acum știi?! În vise și amintiri. Ești aici, deși nu ești. Și mă întreb dacă ai fost cu adevărat vreodată…

Eram atât de fericită. O fericire ce-ți inundă trupul și te amorțește. O fericire ce nu se poate explica în cuvinte.

Știam că e ultima dată când mă cuprinzi și ne atingem sufletele. Al meu rănit și al tău mai viu ca niciodată. Aș fi vrut să am puterea să-ți spun ce simt cu adevărat. Și să nu-ți mai dau drumul niciodată. Dar nu am putut. Am rămas cu privirea în gol. Pierdută. Nu am suportat nici măcar să privesc cum pleci.

Cu fiecare pas pe care îl făceai și te îndepărtai de mine, intensitatea durerii creștea. Ai rupt bucăți din mine. Celulă cu celulă. Mi-ai virusat rațiunea și simțurile. Am rămas sfâșiată și zac într-un trup bolnav…

                                                             De tine. De mine. De noi.

Sufletul e plin de tine. Mintea e plină de tine. Pielea e plină de tine. Toată sunt plină de tine.

Vreau să nu te mai simt pe mine, să nu-ți mai simt gustul, mirosul, aroma, pulsul…

Vreau să te scot din suflet, minte și vene…

Să îți smulg rădăcinile alea otrăvite din sufletul meu, să pot zbura din nou. Să fiu eu. Liberă. De tine. De noi. 

Vreau să zâmbesc, să râd, să sper.

Vreau soare pe strada mea. Iar tu îmi aduci doar ploaie. Furtună. Tornadă. În suflet. În minte. În mine.

Sunt bolnavă de tine. De noi. De momentele în doi.

Sunt dependentă de mirosul tău. De brațele tale. De pielea ta.

Vreau să rămân acolo și să nu mai plec niciodată. Niciodată. Mă învârt în cerc. Mă caut și nu mă găsesc. Pentru că am rămas acolo unde mă simțeam acasă. Cuibărită și adormită.

De dor. De tine. De noi.

Am obosit. Să fug de tine. Să lupt. Să sper. Să te uit.

Măcar un minut.

Eliberează-mă…

Te iubesc azi și încă o zi

Pur. 

Simplu. 

Delicat. 

Fără punct. 

Virgulă. 

Sau perdea.

Te iubesc și atât. Nu e nimic de explicat. Iubirea se simte.

Amalgam de vibrații, atingeri, șoapte și plăceri vinovate. Ce zici mai rămâi încă o noapte? Să uit de mine, să uiți de tine, să ne pierdem în priviri? Sau…

Te văd. Ești pierdut. În mine. Am plecat de atâtea ori de câte m-am întors. Și te-am găsit tot mai răvășit. Și de fiecare dată mă întrebi: ce mi-ai făcut, femeie? Nimic. Te-am trăit. Fumat. Iubit.

Ești drog. Sunt drog. Nu poți renunța la mine. Îți curg prin vene și-ți otrăvesc ideile. De fiecare dată când mă guști, vrei mai mult. Fără limite. Asta pentru că ți-am permis. Și oferit. Cele mai dulci păcate. Picături de venin pe chipul tău hain.

💔

Sunt răni ce nu se vindecă niciodată. Niciodată.

Răni ce ustură de dor. Răni ce plâng la cea mai mică atingere. Răni ce îți ascultă liniștea interioară și se deschid de fiecare dată  când ai ceva de spus, ceva ce lor nu le convine. Pentru că lucrurile nu se întâmplă așa cum ar dori ele. Pentru că rănile știu mai bine decât momentul uitării, adevărul.

Ar fi interesant să asiști la o discuție purtată în grabă sau taină de o rană, veche sau nouă, și pansament. Mă întreb cum de într-un timp atât de scurt se creează o legătură atât de strânsă, lipicioasă. E ceva ce rar găsești la oameni. E pur și simplu chimie! Sau atracție fatală?!

Revenind…

Și sunt răni ce ard. Le știți?! Nici nu le știi locația. Dar le simți. Intens. Sunt ca un glonț ce se plimbă prin corp.