Sufletul meu pereche, iubirea mea…
Mai întârzii mult?
Cât crezi că o să te mai pot aștepta?
Am obosit în port și e așa frig. Am încălzit
toate băncile, am vorbit cu toți copacii. Trec zile, nopți, secunde dar tu
nu-mi treci. Te caut cu privirea în larg, în mulțime, în gând. Văd atât de
multe fețe, dar pe a ta nu o recunosc. Oare exiști? Am auzit atât de multe
povești despre tine, încât am impresia că te cunosc, deși îmi ești străin. Te
aștept ca un copil să îl iei de la grădi. Cred că te iubesc dinainte să te știu.
Suntem atât de conectați parcă îți simt respirația cum adie la urechea mea. Nu
te cunosc, dar îmi e dor de tine. Cum e posibil?! Uf, am ochii așa de triști,
trupul obosit și privesc în gol. Îmi văd sufletul: e la fel de obosit ca
pleoapele ce te așteaptă să le săruți…
Îți adulmec îmbrățișarea, e plină de viață și
am nevoie de ea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu