Eram fericită și știam…

Știam că e ultima oară când deschid ochii și ești acolo. Lângă mine. Lângă sufletul meu. Știam că e ultima oară când îți simt respirația atât de aproape. Când mirosul tău era mai puternic ca niciodată. Când fiecare atingere tatua amintiri ce nu pot fi șterse sau scoase precum tatuajul. Oricum cicatricile rămân. Pe veci.

Știam durerea pe care o voi simți când îmi vei părăsi brațele. Când vei pleca și voi rămâne neputincioasă. Voiam să mă bucur la maxim de fiecare secundă în care mă țineai strâns la piept. Dar nu puteam. Pentru că știam că nu vreau să fie ultima dată.

Știam că e ultima dată când deschid ochii și îmi vei zâmbi. O faci și acum știi?! În vise și amintiri. Ești aici, deși nu ești. Și mă întreb dacă ai fost cu adevărat vreodată…

Eram atât de fericită. O fericire ce-ți inundă trupul și te amorțește. O fericire ce nu se poate explica în cuvinte.

Știam că e ultima dată când mă cuprinzi și ne atingem sufletele. Al meu rănit și al tău mai viu ca niciodată. Aș fi vrut să am puterea să-ți spun ce simt cu adevărat. Și să nu-ți mai dau drumul niciodată. Dar nu am putut. Am rămas cu privirea în gol. Pierdută. Nu am suportat nici măcar să privesc cum pleci.

Cu fiecare pas pe care îl făceai și te îndepărtai de mine, intensitatea durerii creștea. Ai rupt bucăți din mine. Celulă cu celulă. Mi-ai virusat rațiunea și simțurile. Am rămas sfâșiată și zac într-un trup bolnav…

                                                             De tine. De mine. De noi.